Dupa mult timp de cand nu am mai nascocit ceva, iata ca vin cu o noua poveste. Tin sa spun ca va fi ceva mai original, in primul rand...ideea este urmatoarea, unele capitole vor fi ca filele jurnalului unuia din personaje, asa ca unele capitole pot fi scrise la pers I si altele pot avea un narator(demiurg) diferit de vreun personaj. Capitolele scrise ca un jurnal vor fi marcate prin ghilimele si promit ca nu se va face nicio incurcatura. Sper sa va placa si va rog foarte mult sa lasati un coment

The Sin

“Celui ce va birui, ii voiu da sa manance din pomul vietii, care este in raiul lui Dumnezeu[…]Nu vatamati nici pamantul, nici marea, nici copacii pana nu vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru!” - Apocalipsa dupa Ioan Teologul.

Prolog
In urma zilei de ieri, sunt sigura ca ce va sa vie nu va fi cum am asteptat in tot acest timp. El se va cobora din nou pe Pamamt si se va intrupa in om si va savarsi minuni de care toti se vor mira, dar nimeni nu va avea curajul sa spuna ca tot ce vad e adevar sau minciuna. Un lucru e sigur, e suparat pe noi, iar noi nu suntem demni sa ii rostim numele si sa ii cinstim pacatul.

CapitolulI – Pe urma a fost el

" Ziua a inceput ca oricare alta, m-am trezit dimineata si mi-am respectat programul cu o acuratete greu intalnita. Fixata ca un ceas, fiecare actiune era savarsita la ora stabilita. Probabil ca eram o persoana tare plictisitoare. Oricum lucram ca cercetator si coautor a unui roman despre erezia in secolele XIV-XXI. Adica mai tot ce cuprindea domeniul de dupa detronarea templierilor, mai exact incepand de la prea putin cunoscutul si totusi enigmaticul Papa Ioan al XXII-lea si terminand cu Plantard sau Cocteau din zilele noastre.
Fara alte introduceri plictisitoare, aveam obiceiul de a ma considera in adancul meu superioara celor din jur, insa in realitate sustineam ca sunt mult mai in urma decat ceilalti. Odata am primit o remarca rusinoasa din partea colegului meu, mi-a spus ca am o modesta ipocrizie demonstrata prin prea plinul de sine cu care am fost inzestrata. Nu mi-a facut placere sa il aud spunand asa ceva, insa i-am acceptat vorbele...totusi, era singura persoana cu care puteam vorbi fara a ma considera prea deplasata si ancorata in actiuni nu tocmai interesante intr-un secol dominat de viata cotidiana perfectionata pana la extrem.
In acea dimineata urma sa ma intalnesc cu Octavian Delacroix, colegul meu, in cafeneaua de langa universitate. Era locul lui preferat, avea multe amintiri placute din studentia deabea terminata. Avand in vedere faptul ca noi doi am fost colegi de facultate si am reusit sa ne obtinem diploma in urma cu un an. Sase ani de munca asidua, ca in final sa sfarsim ca niste bieti cercetatori cu pile la guvern, fapt care ne asigura intrarea in arhivele nationale si la biblioteca nationala. Ce-i drept, acest avantaj facea ca proiectul nostru sa decurga rapid, in fiecare zi dedicand ore bune pentru studiul documentelor secrete. Amandoi stiam ca daca vom scrie cartea, aceasta va avea un impact puternic asupra oamenilor, fapt care ne aducea ceva fonduri, permitand finantarea unor noi proiecte. Totul bine si frumos. In acea dimineata am contemplat asupra viitorului meu si mi-am dat seama ca fiecare actiune, daca era savarsita cu succes, avea sa aduca dupa sine alte siruri de posibilitati si idei. Cand m-am uitat la ceas mi-am dat seama ca trecuse deja de noua jumatate, ceea ce insemna ca aveam mai putin de jumatate de ora sa ajung la locul stabilit. Fara sa mai mananc ceva, ma imbrac, imi iau geanta - care la drept vorbind era un rucsac plin cu hartii, pixuri si laptopul de care nu ma desparteam niciodata - si ies in fuga pe usa. Din pacate nu aveam masina si asta nu pentru ca nu as fi vrut...ci pentru ca nu eram chiar atat de buna la condus, asa ca ma multumesc cu alergatura zilnica de acasa pana la universitate. Refuzam sa iau un mijloc de transport, gandindu-ma ca un pic de aer curat de dimineata nu imi strica. In aproximativ un sfert de ora ajung la locul propus si il salut gafaind pe Octavian.
-Iar am intarziat.
-Nu, de data asta nu...doar ca am ajuns eu mai devreme. Oricum, uite care e treaba. M-am gandit sa o luam putin mai moale cu munca...Eleni. Mi-a spus el destul de sfios. atunci mi-am dat seama, obraji lui se facusera rosii, iar ochii ii sclipeau de bucurie. Parul nehgru ii pica aranjat peste spate si nu mai avea acelasi aspect neglijent ca pana acum.
-Deci sa inteleg ca iti trebuie mai mult timp pentru viata ta personala. Am replicat eu usor dezamagita.
-Tii minte, ti-am spus acum putin timp de o fata, Alessandra...pai ai mei vor sa ma logodesc cu ea, asa ca voi lua o pauza de o saptamana. Voi pleca intr-o mica excursie si nu cred ca voi mai avea timp de cercetare.
-Bine...felicitari si distractie placuta, cand te intorci, daca vrei, ma poti suna. I-am raspuns eu vizibil dezamagita, ma simteam abandonata, din nou.
Nu mai aveam nimic de facut in oras asa ca m-am indreptat spre casa. Cand am ajuns, am inchis usa masiva din lemn dupa mine si m-am grabit la etaj, spre biroul meu. Mi-am scos calculatorul din geanta si m-am asezat pe scanul imbracat in brocart rosu. Nu stiu de ce, dar iubisem intotdeauna barocul, asa ca, casa mea, era decorata in stil baroc. Mobila era din lemn negru de cires, iar peretii erau pictati si incrustati cu tot felul de alegorii. Am tras perdele geamului din incapare astfel, intunericul a pus stapanire pe odaie. In camera palpaia doar lumina aruncata de ecranul calculatorului asa ca am inceput sa lucrez la...nimic, de fapt nu faceam decat sa ma uit in gol, ma gandeam la ceva si deodata mi-a venit in minte o noua idee. Ce ar fi daca eu, nu as fi eu. Adica pur si simplu sa nu fiu om, sa fiu ceva mult mai profund, sa fiu un inger alungat dupa cum se spune in Cartile Sfinte. Am inceput sa zambesc si sa ma minunez de imaginatia mea. Dupa putin timp mi-am dat seama ca sunt murdara de negru pe maini, nu am stat sa-mi dau seama de unde, si pur si simplu m-am ridicat de pe scaun si m-am dus la bae. M-am curatat si mi-am ridicat privirea spre oglinda. Ochi mei verzi priveau ipasibili chipul alb, incadrat de parul saten. Chip a carui exresie lipsea cu desavarsire pana sa apara el. Linga mine, in oglinda am vazut cum mai apare cineva, un barbat de o frumusete desavarsita. Cu parul blond, lung si ochii negri ca taciunea. Chipul alb stralucea in lumina becului si m-am intors brusc. Statea chiar in fata mea si ma privea rece. Era cam cu un cap mai inalt ca mine si purta niste haine negre, asemanatoare cu ale mele:
-Ti-a luat ceva timp sa-ti dai seama, dar macar a fost mai repede decat ma asteptam. A spus barbatul pe un ton suav, mangainu-mi fata cu degetele lungi si albe. "



---Va urma---

Sugoii, imi place foarte mult cum scri si imi place titlul pe care l-ai dat fic-ului ^^ si motto-ul daca asta vrea sa fie citatul acela >.<
Deci imi place foarte mult cum descrii totul si ca vede ca pui suflet in ce scri...
astept o continuare...